Premieră la Teatrul Excelsior – Muzici, faze și excelență
Deși, teoretic, Excelsior este un teatru dedicat generației tinere, acest nou spectacol (ca multe altele din repertoriu) se adresează întregii familii. Inclusiv bunicilor care, în anii 70, își savurau adolescența, iar azi o rememorează cu nostalgie și vădit amuzament. Romanul lui Ovidiu Verdeș, ”Muzici și faze”, surprinde cu haz și blândă ironie atmosfera acelor ani. Doar că, de data asta, nu se pedalează pe mizerabilismul ”iepocii dă aur”, ci se focalizează pe microuniversul inocent/naiv al adolescenților, pe modul în care aceștia percepeau viața cu toate ale ei. Căci adolescenții anilor 70, care se adunau în fața blocului, nu se jucau deloc de-a ce se joacă azi. Este adevărul frust cu care începe spectacolul regizat de Cristian Ban, același care a ales și adaptat scenic cele mai sugestive momente din roman. Deși, în medie, echipa are în jur de 30 de ani, eroii din poveste, în vârstă de 15 – 16 ani, sunt întru totul credibili. Cum se face asta? Simplu: actorii, ba, chiar și regizorul (un pic mai măricel, a sărit de 40) chiar sunt adolescenți. Prin curiozitatea, plăcerea și prospețimea cu care (se) joacă. Prin umorul pur cu care privesc și judecă stările de fapt.
La Excelsior funcționează o trupă închegată, care sună și se mișcă în armonie deplină. Spun ”sună”, pentru că tinerii actori de aici cântă la instrumente, dar etalează și virtuozități vocale. Da, actori complecși, care, nici de data asta nu s-au rezumat la propria profesie, ci au pus mână de la mână, alături de regizor, pentru a construi piesa ca text și a aduce pe scenă personaje vii, atașante. Împreună cu ei, generația tânără de azi află cum era să n-ai telefon mobil, ci doar din acela cu fir și cadran cu numere, care n-avea facebook și nici nu-ți arăta cine te sună, să te poți preface că nu ești acasă. Nu exista nici chat, dar puteai să răspunzi la întrebări indiscrete, completând rubricile din caietul pompos intitulat ”Oracol”. Iar muzicile le ascultai doar dacă aveai un casetofon ce suna ca o cutie de conserve târâtă pe jos dar, în orice caz, te făcea vedeta găștii care nici în vis nu visa că, peste nu prea multă vreme, va apărea providențialul YouTube.
Prima îndrăgosteală, stângace, naivă, este înduioșător narată de Matei Arvunescu, în rolul lui Tinuț, băiatul timid, care descifrează târâș-grăpiș mesajele ascunse într-o brichetă sau în hit-ul ”Angie”, al nemuritoarei trupe Rolling Stones. Era un adevărat eveniment să reușească s-o țină de mână pe fata inimii lui. De sex nici nu putea fi vorba. Pentru că ăsta era un subiect tabu, despre care nu se știa mare lucru, conform unei replici din spectacol: ”Educația sexuală era ce auzeai de la alți copii care, la rândul lor, auziseră de la alți copii.” Antologică scena în care Tinuț stă la o vișinată cu mama lui Hari, magistral interpretată de Mihaela Coveșeanu. O femeie dezabuzată, care le-a trăit deja pe toate și care îl privește cu înțelegere pe băiețandrul împotmolit în sfială. La fel de bună și în celelalte roluri (Popeye, Aramă, Prezentatoare Eforie).
La rândul ei, Hari, fata pe care o iubește Tinuț, este perfect definită de Ioana Niculae: feminitate abia mijită, dar sigură pe sine, grație și drăgălășenie. Aceeași Ioana Niculae performează cu aplomb în Tanana, Tina, Asistenta.
Ca de obicei, Dan Pughineanu ne uluiește cu versatilitatea sa greu de egalat. Își schimbă vocea cum vrea (haz nebun are când, în rolul tatălui, recită din Bacovia), dar își schimbă și fizionomia, indiferent cât de chinuitoare ar fi o asemenea inițiativă. Mă întreb și acum cât de anchilozată îi rămâne fața după fazele cu vânzătorul de înghețată… E minunat și în Bodi, roacăruˊ maxim, prilej cu care etalează niște calități vocale demne de un cântăreț profesionist. Joacă patru roluri și în toate e acolo, și comic, și serios, și mirat, și lovit de țicneală…
Emoționante cele două fete, ”una mică, una și mai mică”, care trec mereu neobservate, în schimb, ele observă multe. Cea mai mică, Dana, interpretată de Maria Alexievici, cântă la chitară, cântă și la pian, cântă și în cor, e muzică toată, făptură fragila, alcătuită din armonii suave. Dar când e Gore, Pîntea și Tanti Bejan, întoarce foaia, e în fel și chip, ca o actriță totală ce se află. Cealaltă fată mică, Ina, este Ana Udroiu, la fel de sclipitoare în celelalte șapte roluri pe care le are în antrepriză (Mama, Luci, Chelaru, Panda, Constructorul, Controlorul, Turista).
Alex Popa, pe lângă umorul adorabil cu care își trăiește rolurile, se dovedește și un as al expresiei corporale. Cele mai multe personaje ale lui (mă refer și la alte spectacole) sunt din categoria ”oameni speciali”, ieșiți din comun, pe care semenii îi înțeleg mai greu, îi iau peste picior, sau nu-i iau deloc în seamă. De la copii hiperactivi, până la băbuțe ciudate, Alex Popa parcurge traiectorii absolut impresionante.
Regizorul Cristian Ban pare să știe că aritmia e boala gravă a inimii spectacolului, de aceea te face să simți în fiecare secundă acea energie susținută fără greș, care nu te lasă să te plictisești. Pentru mine, calitatea unui spectacol se măsoară (și) în frecvența cu care mă uit la ceas. La ”Muzici și faze” am uitat că am ceas. Grație fascinației cu care am privit ce făceau acolo, pe scenă, niște megavedete care erau și mașiniști, schimbând decorul în modul cel mai firesc. Decor despre care n-am decât cuvinte de laudă, pentru că e un adăpost și sprijin impecabil pentru actori, vădind și imaginație, și inteligență tehnică. Splendide și costumele. Felicitări scenografei Irina Chirilă. Și felicitări tuturor pentru acest spectacol, o adevărată bucurie, la care te înseninezi, și râzi, și uiți că afară plouă cu gheață.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Cosmin Kleiner Stoian