Bucharest Fringe – Raskolnikov ÎnCulise, căutând izbăvirea
Anul trecut, s-au întâmplat niște chestii care mi-au scurtat fitilul până la cota de avarie. De văzut spectacole, am văzut. Câteva. Dar n-am scris despre ele pentru că m-au lăsat total fără impresii. De aceea, m-am întors acum pe ”câmpul de luptă” cu o mică strângere de inimă: oare, și de data asta…? Totuși, știind că Bucharest Fringe propune mereu spectacole remarcabile prin curaj, prospețime, insolit, mi-am oferit o seară la Teatrul ÎnCulise, la spectacolul ”Raskolnikov” (după ”Crimă și pedeapsă” de Dostoievski).
Pe Ionuț Iftimiciuc îl știu mai bine ca interpret al unor roluri memorabile, culminând cu personajul din ”Artă” de Yasmina Reza, în regia Teodorei Câmpineanu. Pare un fel de Johnny Depp de-al nostru. Despre regizorul Iftimiciuc știam mai puține (”Inferno”, ”Monoloagele vaginului”, ”Strip Poker”), dar mi-e clar că, montând acest tulburător ”Raskolnikov”, e ca și cum și-ar da proba supremă de maturitate. Se știe că teatrul independent supraviețuiește în spații mici (aș recurge la termeni muzicali, pastișând expresia ”teatru de cameră”), cu derizorii resurse materiale, dar cu atât mai multă cerbicie și pasiune. E și cazul acestui spectacol. Ionuț Iftimiciuc nu recurge la farafastâcuri tehnice (cum cere trendul momentului, deși fumat de multă vreme), limitându-se la expresivitatea actorilor și a muzicii, cu tot respectul față de mesajul dostoievskian. Atât de valabil și azi! Spune Raskolnikov: ”Toți marii lideri ai lumii sunt, fără excepție, criminali. Sângele vărsat le dă putere.” Sună cunoscut, nu-i așa?
Cum spuneam, valoarea spectacolului constă în alcătuirea inspirată a distribuției și orchestrarea ei într-un crescendo bine articulat al emoției. În rolul titular, Nicholas Bohor este, fără îndoială, revelația. Este exact așa cum mi-l imaginam pe Raskolnikov, când am citit romanul. Bohor a debutat în calitate de copil minune în câteva filme, cel mai cunoscut fiind ”Vara s-a sfârșit” (regia Radu Potcoavă), apoi i-am pierdut urma și l-am regăsit ca tânăr transparent, cu privire hipnotică și sensibilitate fremătătoare. Raskolnikov este damnatul înfricoșat, sfâșiat de sentimentul vinovăției, păcătosul care își caută izbăvirea, dar nu îndrăznește să mărturisească. Se consideră o ființă superioară, nefericită (”durerea și suferința sunt inevitabile pentru oamenii inteligenți”), îndreptățită, la o adică, să condamne la moarte babornița ridicolă, inutilă și ticăloasă, cu al cărei bănet ar putea ajuta o mulțime de oameni sărmani. Când Sonia deplânge sărăcia extremă în care trăiește Raskolnikov, acesta se simte rănit în orgoliu și o amendează cu ”o curvă mă judecă pe mine?”.
La fel ca Raskolnikov, care, structural, e un om bun, persecutat de soartă, și Sonia este o ființă inocentă, victimă a unei societăți feroce. Ioana Nichita e, pur și simplu, o rază de lumină în acest rol. Deși e nevoită să-și vândă trupul pentru a-și întreține familia numeroasă și tatăl bețiv, Sonia rămâne o conștiință curată, în stare de orice sacrificiu. Ea îl va determina pe Raskolnikov să mărturisească și tot ea îl va însoți, până la capăt, pe calea mântuirii (cine a citit romanul știe că Raskolnikov va fi condamnat la muncă silnică, în Siberia, iar Sonia va fi alături de el și acolo.) Tot Ioana Nichita interpretează rolul cămătăresei Aliona, personaj diametral opus Soniei, de care se achită la fel de convingător.
Alex Vlad este minunat în rolul anchetatorului chinuit de hemoroizi, dar însetat de dialoguri intelectuale și filosofii de viață. Deși – cu fleru-i de polițist experimentat – bănuiește că Raskolnikov e autorul dublei crime, acceptă să tărăgăneze oricât conversațiile cu acesta, din pura plăcere de a cerceta un spirit mai înalt decât contingentul. Alex Vlad exprimă cu subtilitate tertipurile specifice meseriei de anchetator, de la simpla curiozitate mascată, la falsa empatie. E desăvârșit și în rolul tatălui care știe că e un vierme, dar nu pregetă să cheltuiască pe băutură banii câștigați cu chin și umilință de fiica sa.
Un accent binevenit aduce muzica lui Adam S. Q. David, interpretată la pian de Uretyan Reinhardt. Care mai ”cântă”, din când în când, și la mașina de scris, ascuns acolo, în culise, în spatele vitrinei încețoșate.
”Raskolnikov” de la Teatrul ÎnCulise este un spectacol care se va juca pe parcursul stagiunii bucureștene, vi-l recomand călduros. Iar Festivalui Bucharest Fringe continuă până duminică, 13 septembrie, găsiți programul pe site-ul festivalului sau aici, la mine, în articolul pe care l-am postat anterior.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Ovidiu Teșileanu