Revistă de înnodat sinapse

Premieră la Comedie: ”Fierarii”, bărbați tari ca piatra sub papucul iute ca săgeata

miha maia hora

Se duc bărbații la război. Unii – să ucidă, alții – să fie uciși. Alții, să-și lase sămânța prin grădini străine. Așa și fierarii, bărbați tari ca piatra, dar degrabă domesticiți sub cel papuc muieresc. Despre asta e vorba în piesa anecdotă, scrisă de Miloš Nikolić. Piesă care îi place mult lui Horațiu Mălăele, din moment ce o montează a treia oară, după primul succes, din anul 2000, la Teatrul Nottara (atunci, spectacolul se numea ”Cu capu’ de nicovală”). Și după cealaltă variantă, de la Teatrul Ariel, Râmnicu Vâlcea, itinerată glorios de-a lungul și de-a latul țării, sub titlul ”Între ciocan și nicovală”. Acum, la Teatrul de Comedie, se numește scurt și concis ”Fierarii”. Așa e și spectacolul care durează o oră și 10 minute și bine face, fiindcă publicul din ziua de astăzi nu prea mai are nervi pentru spectacole lălăite.

hora

Până la gongul de începere (executat cu ciocanul pe nicovală), am avut timp să studiez scenografia Mariei Miu, aflată în deplină armonie cu viziunea lui Horațiu Mălăele, acest maestru al griurilor. Atunci când se ia în serios ca pictor. Decorul clasic, lucrat cu migală, este el în sine un personaj care vorbește despre trecerea implacabilă a timpului, despre resemnare, despre decrepitudine. Ba, la un moment dat, purcede și la fapte cu aromă de gag venit tiptil dinspre commedia dell’arte. Textul lui Miloš Nikolić este despre urmările războiului, despre ”pater semper incertus”, despre deșertăciunea naționalismului dus la extreme. În vreme de război, femeia nu știe dacă își va mai vedea vreodată bărbatul. Legea conservării speciei funcționează implacabil, se instituie un fel de matriarhat și, nu contează cum, de la cine, apar în final copiii.

maia

Cea care, în povestea noastră, se străduiește să ducă mai departe specia umană și, mai ales, breasla fierarilor, este brava Matilda, interpretată de Maia Morgenstern cu bună drămuire a mijloacelor de expresie. Matilda este o femeie cât un dulap, sfielnică și tăcută doar până în clipa când îi sare muștarul. Isteață, găsește imediat argumentele cu care să-i potolească pe bărbații răniți în amorul propriu și în onoarea de familist. Horațiu Mălăele este soțul Matildei, fierarul Grigorie. Deși se declară tare ca piatra, stă la fereală sub papucul nevestei, iar scurtele momente de revoltă nu fac decât să-i trădeze și mai mult nevolnicia. Ca de obicei, Mălăele stoarce haz din orice: dintr-o tăcere, dintr-o uimire, dintr-un amănunt al decorului, dintr-o nuanță a intonației. Sigur că nu ratează ocazia de a îmbogăți textul cu mici inserturi/aluzii legate de prezentul nostru, îndreptând ace fine spre șovinism, naționalism bulbucat, ură, economie capitalistă prost înțeleasă etc. Doar se specifică din capul locului că spectacolul e ”după Miloš Nikolić”. Mălăele, ca regizor, nu s-a astâmpărat niciodată sub dictatura textului, a pus mereu ceva bun de la el, din el. (Și-mi vine în minte, acum, acel ”Nessun dorma” din ”Lecția” lui Eugen Ionesco).

DSC_3412miha maia

George Mihăiță este Peter. Intrusul. Ungurul. Fierar, și el. În timpul războiului, dislocat de acasă, s-a dedulcit la nurii Matildei, cum el însuși recunoaște: ”Am bătut cu ciocanul altuia, pe nicovala altuia, în casa altuia, cu nevasta altuia.” După 40 de ani de remușcări, și-a luat inima în dinți și a venit să-și vadă fiul. Cel mai mult și mai mult în interpretarea lui Mihăiță, în totalitate minunată, mi-a plăcut rezistența lui față de îngroșare. Virtuozitatea de a nu cădea în capcana vorbirii caricaturale, prin exagerarea accentului, de dragul comicului de factură ieftină. Faptul că e ungur se deduce mai mult din gramatica specifică: ”Mai bine copilul nostru să aibă doi tata decât niciun tata.” Cu simplitate și într-un pianissimo care îl fac mai convingător, mai adevărat decât dacă ar fi atacat într-un fortissimo burlesc, George Mihăiță parcurge stările lui Peter: întâi timid și cumva înfricoșat, simțindu-se cu musca pe căciulă, supărat, zgârcit la vorbă, nerenunțând la o anume demnitate și, până la urmă, împăcat cu situația.

teodosiu

Precum Deus ex machina, ultimul se arată rusul Ivan. Valentin Teodosiu devine în modul cel mai expresiv uriașul și revendicativ, și justițiar și, desigur, și apoteotic. Sigur că îl ajută și cușma imensă, care mai adaugă înălțime staturii sale și așa destul de înalte. Deși apare în scenă mult mai puțin decât celelalte, personajul lui Valentin Teodosiu e de mare efect, venind ca un fel de morală a fabulei. O fabulă plină de haz și de conținut, la care se râde mult și cu poftă. Merită un drum până în Centrul Vechi, la Teatrul de Comedie.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Adrian Nuță

Leave a Reply

Basic HTML is allowed. Your email address will not be published.

Subscribe to this comment feed via RSS