Premieră la Comedie: ”Steaua fără nume”, neînsiropată
Am văzut atâtea variante ale acestui spectacol, încât mi-ar fi greu să mint că mă încearcă vreun entuziasm năvalnic la gândul că aș mai putea să văd una. M-am urnit, totuși, până la Teatrul de Comedie, pentru că m-a înghiontit conștiința profesională. Și, desigur, curiozitatea de a afla ce se mai poate aduce nou în montarea celebrei piese a lui Mihail Sebastian, ”Steaua fără nume”, la 71 de ani de la premiera absolută. Eveniment consumat la Teatrul Alhambra, transformat în 1960 în Teatrul de Comedie. Director: Radu Beligan. Carele a și jucat rolul lui Miroiu la premiera absolută. Peste zece ani, pe scena Comediei, a răsărit o nouă ”Stea fără nume”, devenită musical, sub pseudonimul ”Alcor și Mona”. Regia: Sanda Manu. În rolurile principale: Stela Popescu și Silviu Stănculescu. Iurie Darie era Grig.
Până să înceapă noua ”Stea fără nume”, regizată de Vlad Massaci, am avut timp să mă impacientez, citind în caietul program că spectacolul durează două ore și cincizeci de minute, cu pauză. Am frisonat puțin și contemplând decorul cenușiu, decrepit, sărăcăcios. ”Aoleu, încă o viziune mizerabilistă!” – mi-a susurat vocea din cap. Cea rea, pentru că vocea bună nu trăncănește atâta. Dar, surpriză! Vlad Massaci a atacat șlagărul arhicunoscut într-o tonalitate nouă. Dacă, până acum, majoritatea montărilor pedalau pe romantism și melancolie (până și domnișoara Cucu a fost, la unii, personaj cvasitragic…) viziunea lui Massaci se axează pe revelarea ridicolului care mustește în subtext. Dan Tudor este o bună alegere pentru interpretarea profesorului Marin Miroiu. Îl ajută ochii ăia rotunzi, de copil uimit, freza electrocutată, rafinata expresivitate corporală, care îi permite să transmită sfiala, umilința, uimirea și, de ce nu, lirismul bine temperat, necesare în definirea personajului.
Cu naturalețe, fără cel mai mic efort, Dan Tudor emite cu atâta putere stări – surpriză, speranță, iubire, duioșie, visare, teamă, exaltare, dezamăgire – încât, fără să vrei, le preiei și tu, spectatorul. Căci, nu-i așa, fiecare spectator are înscrisă în istoria personală măcar o iubire imposibilă… Deși redus ca întindere, personajul Udrea (profesor de muzică și compozitor cu mari șanse de ratare) îi oferă lui Șerban Georgevici un bun prilej de a-și exersa încă o dată, cu efect garantat, hazul pe care i-l cunoșteam de multă vreme. Dincolo de drama personală – a compus o simfonie dar n-o poate prezenta publicului pentru că nu are destui bani pentru cornul englezesc – Udrea își asumă și drama lui Miroiu. După rafalele de râs pe care le provoacă la prima apariție, urmează, mai târziu, revelația legată de finalul aventurii lui Miroiu, moment realmente emoționant, poate și datorită contrastului dintre cele două momente cu profesorul de muzică. Ambele foarte bune.
Notabilă și prestația lui Mihai Călin, care îi atribuie lui Grig toate trăsăturile necesare pentru a-l face credibil: șarmant, arogant, elegant, nonșalant, sarcastic, pragmatic, într-un cuvânt, bărbatul bogat care știe că totul poate fi cumpărat. Mihaela Măcelaru este domnișoara Cucu, ”profesoara de fizico-chimice”, o femeie acră la suprafață, dar plină de romantism în cotloanele sufletului. Bună, hazlie și sugestivă găselnița regizorală cu scurtatul fustei, parfumatul și rujatul pe ascuns. Cristina Juncu, în rolul elevei, este o plăcută descoperire. Atinge apogeul inspirației actoricești spre final, când îl caută acasă pe Miroiu. Numai de bine și despre actorii distribuiți în roluri secundare: Marius Drogeanu (Șeful Gării), Ruxandra Grecu (Ichim), Pavel Bârsan (Pascu), George Grigore (Un țăran), Florin Bala (Conductorul). Cea care mi-a părut a veni dintr-un alt film – repet, mi-a părut, deci poate fi o simplă impresie personală – este Mirela Zeța.
Poate, pentru că am urmărit cu interes Mondenii, singura trupă de parodie demnă de luat în seamă. Poate pentru că, peste personajul Mona se suprapune personajul Andreea Marin și încă niște nuanțe din alte ”victime” ale Mondenilor. Dar, dincolo de asta, n-am găsit la Mona Mirelei Zeța acea fascinație/magie care ar putea să sucească mințile unui profesor dispus să facă foamea doar pentru a-și cumpăra o carte veche de astronomie. E drept, naiva și capricioasa Monă, în varianta Mirelei Zeța, nu seamănă cu alte Mone, decât într-un punct: culoarea albă a rochiei. Atâta doar că rochia ei ”de seară” este ceva între cămașă de noapte și giulgiu reciclat… O sincopă în imaginația scenografului Andu Dumitrescu.
Acum, câte ceva despre viziunea scenografică și regizorală. În ansamblu, atmosfera postbelică este frumos reașezată în actualitate. Obiecte de azi – celular, neon pâlpâitor, Dacie papuc etc – sunt exploatate în slujba unui umor sănătos. Mai puțin sănătoasă mi s-a părut ideea de a insinua o relație extraconjugală a Șefului Gării cu Ichim, femeia de serviciu. Asemenea licență, total irelevantă în economia poveștii, nu are decât rolul de a-l determina pe bietul Sebastian să se fâțâie nervos în vămile înalte, unde s-o fi aflând.
În schimb, mi s-a părut admirabilă ideea ceasului care funcționează pe bază de coadă de mop sau cea a selfie-ului pe care eleva și-l face cu irezistibilul Grig. Lucruri care nu figurează în didascaliile piesei, dar nu distorsionează, ci completează. Cu mult umor. Da, s-a râs foarte mult la un spectacol care, în alte variante, stoarce lacrimi. Și asta e bine. De lacrimi, lumea e sătulă până peste cap.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Mihaela Marin