Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova: Radu Afrim, povestind despre câini, oameni și neoameni
Am avut nevoie de ceva timp să vindec sfârtecările cu care m-am ales la spectacolul ”câine cu om. câine fără om”, montat de Radu Afrim la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova. Oarecum, e și bine, pentru că trecerea timpului filtrează impresiile, lăsând să supraviețuiască doar esențialul. Deci, voi scrie din cicatrice în cicatrice. Trebuie să mărturisesc din capul locului că nu prea-mi plac spectacolele coupé/melanj, pe texte aparținând unor autori diverși. Cele mai multe au rămas la nivelul de montaj literar-artistic. Mai mult sau mai puțin amatoricesc. Teoria nu se aplică deloc spectacolului creat de Radu Afrim cu o trupă de actori aparținând celei mai înalte elite. Marius Manole spunea că, după părerea lui, la Craiova e concentrată cea mai bună echipă de actori din țară. Așa cred și eu. Trupa craioveană reeditează, în această perioadă, (cu totul și cu totul nefastă) epoca de glorie a Danaidelor lui Silviu Purcărete și a Festivalului Shakespeare, inventat de Emil Boroghină.
Textele scrise de Lia Bugnar, Dan Coman, Oana Pellea, Simona Goșu, Maria Manolescu, Radu Tudoran și Radu Afrim, adunate sub titlul ”câine cu om. câine fără om”, ar putea să poarte și titlul ”câine cu om. câine cu neom”. Iar înscenarea rezultată din coagularea înșiruirii de povești seamănă cu vitraliul unei catedrale. În stare să lumineze și să întunece deopotrivă. E nevoie de o sclipire de geniu pentru a aduce la numitorul comun al excelenței actori și povești. Și vorbim despre sublima complicitate între toți cei care au creat acest spectacol. Pe care nu ezit să-l consider capodoperă. Pentru acribia cu care Afrim și echipa șlefuiesc fiecare moment, fiecare imagine, fiecare sunet, fiecare gest. Pentru fluiditatea discursului artistic. Pentru intensitatea răscolitoare a mesajului. Pentru vocile sclipitoare care se desprind contrapunctic din oratoriu.
Pe George Albert Costea l-am mai văzut în câteva roluri, la Craiova și la București. A fost foarte bun de fiecare dată, dar n-aș fi bănuit că poate să metabolizeze o asemenea multitudine de caractere într-un singur spectacol, să împletească atât de natural râsul cu plânsul. El este vecina Avieriței, baba scrântită care debitează premoniții cu acșient moldoviniesc, caraghioasă și angoasantă în egală măsură. El este și crainica tv, de un comic irezistibil, care bruiază dialogul celorlalți, vorbind despre Patrocle din ”Dumbrava Minunată”, teatru radiofonic la televizor. El este Ochiuc, singura bucurie a bătrânei mame cu mintea rătăcită. Și e chiar câine, deși e om. Cu duioșie, cu expresivitate, cu devotament, absorbind suferința celor din jur. Tot el e mireasa grațios burlescă în grupul vocal care interpretează vechiul șlagăr ”Vânătorul”, dar și vampirul întristat la gândul că își va pierde câinele, singurul lui prieten, din păcate, muritor. Indiferent că joacă un rol de mai mare întindere sau face parte dintr-o haită de câini speriați, în noaptea de Anul Nou, George Albert Costea e acolo, în miezul personajului, cu sensibilitate și forță.
Textul lui Dan Coman, ”Ochiuc”, revelează alte două prestații actoricești de indiscutabilă valoare: Tamara Popescu, în rolul mamei cataleptice, a cărei singură conexiune cu viața e câinele – impecabil cantonată în personaj, fără urmă de ezitare (la fel de convingătoare ca în fetița stranie, splendidă compoziție în ”Fragil” de Simona Goșu). Interpretând rolul fiului, în același ”Ochiuc”, Vlad Udrescu oferă un recital actoricesc de mare rafinament, punctul forte al interpretării sale fiind accentul de Târgu Mureș, pe care și l-a adus de acasă, conferind un binevenit surplus de culoare în paleta cromatică a tânărului care ar face orice sacrificiu pentru a aduce mamei sale micul licăr de bucurie.
Alt fragment de vitraliu care îmi persistă viu în memorie este ”Hingherul” de Radu Tudoran. Dacă empatizezi profund cu animalele, această poveste îți va lăsa urme greu vindecabile în suflet. Alex Calangiu își înzestrează hingherul cu toată cruzimea caracteristică gâdelui feroce, cu o întunecime a inimii care se propagă terifiant până la inima spectatorului. Chiar dacă ucide fără vreo mustrare de cuget (aici prefer să nu intru în amănunte, că ustură al naibii), hingherul are, totuși, un câine cu care se împrietenește. Admirabil Claudiu Mihail în această probă de maximă virtuozitate, în care împletește cu migală spaima, devotamentul, groaza, disperarea, revolta, evadarea. Iar scena finală, cu câinii din magazia hingherului, de o forță ucigătoare, îți va rămâne în memorie la infinit. Și va ieși la suprafață de fiecare dată când vei ezita să aperi un animal chinuit.
Mult mi-a plăcut și momentul ”Manga” (de Maria Manolescu). Adrian Tudor este Andu, un adolescent depresiv, cu tendințe suicidale. Prin tot ce povestește el, numele său, Andu, se transformă în Undo (trad: anulare, desființare). Se urăște pe sine, urăște oamenii, urăște lumea și chiar și câinele pe care încearcă să-l arunce pe fereastră, de la etajul X. Atunci se produce miracolul. Câinele îl va salva pe băiatul care voia să folosească fereastra, nu liftul, pentru a coborî în stradă. Trecerea de la depresie la dorința de a trăi este împlinită emoționant de Adrian Tudor, acest tânăr actor care va avea multe de spus pe scenă, sunt sigură!
Cu ”Minunatu” suntem prieteni vechi, cam de când ne-am împrietenit și cu Oana Pellea, pe facebook. Povestea scrisă de îndrăgita actriță (și militantă pentru drepturile animalelor) este adusă pe scenă de Iulia Lazăr, care evită cu uimitoare precizie o capcană în care ar putea cădea orice actriță mai puțin experimentată. Care ar încerca să supraliciteze asemănarea cu modelul din viața reală, îngroșând trăsăturile până la caricatural. Oricum, între cele două există o oarecare asemănare, chiar și în ceea ce privește modul în care articulează cuvintele. Am aplaudat cu fervoare sensibilitatea, emoția irizantă, smerenia cu care Iulia Lazăr abordează acest rol.
Ar mai fi multe de spus despre structura vitraliului afrimian, dar publicul n-are răbdare pentru romane fluviu. Voi enumera doar o listă a excelențelor care joacă oameni și câini: Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Costinela Ungureanu, Alina Mangra, Cătălin Miculeasa, Raluca Păun, Geni Macsim, Mihai Vîță, Petronela Zurba. O echipă monolit, perfect coagulată în matricea spectacolului, sunând precum orga în oratoriu. Mulțumită și scenografiei semnate de Irina Moscu, pe cât de inspirată, pe atât de funcțională, dar și coregrafiei de mare expresivitate, creată de Flavia Giurgiu. Remarcabile efectele lui Cristian Niculescu – video&animație. În concluzie, adâncă reverență Radu Afrim și toată echipa, dacă eram UNITER vă premiam pe toți pentru rol principal. Dacă îmi amintesc bine, spectacolul se va juca iar pe 1 aprilie. Dragi prieteni, merită să faceți un drum până la Craiova pentru a vă ”păcăli” cu niște trăiri de neuitat!
Gabriela Hurezean
Fotografii de Radu Afrim și Cristi Floriganța