AFIRE – focul și melancholia
Deși nu s-ar putea spune că seamănă prea mult, ”Afire” (”În bătaia focului”), filmul care i-a adus lui Christian Petzold Ursul de argint, la Berlinala 2023, mi-a stors emoții asemănătoare cu ”Melancholia” lui Lars von Trier. Am regăsit aceeași atmosferă de lasă-mă să te las, de la început, aceeași lâncezeală a locului în care nu se întâmplă nimic. În care te afli pentru a face ceva fără a face nimic. Apoi, cenușa plutind în aer și mistreții alergând prin pădurea în flăcări sunt curat Lars von Trier.
”Puține lucruri sunt mai devastatoare pentru spiritul uman decât promisiunile neîmplinite de iubire. Cel mai recent film al lui Christian Petzold abordează subiectul cu o sensibilitate unică, tratând cu umor o poveste tragică despre întâlniri neașteptate și pericolul suprem de a fi în viață.” (Collider). Nemulțumit că nemții nu fac filme despre vacanță (ca francezii), Petzold s-a gândit să facă el unul. Doar că, în filmul ăsta, de vacanță e doar locul. O pădure splendidă, pe malul Mării Baltice. În rest, toți eroii poveștii au venit aici cu treburi. Leon (Thomas Schubert) are de terminat un roman. Prietenul lui, Felix (Langston Uibel), vrea să-și facă un portofoliu cu poze pentru admiterea la o școală de arte. Nadja (Paula Beer) vinde înghețată pe plajă, iar iubitul ei, Devid (Enno Trebs) e salvamar. Nadja devine veriga de legătură în cvartetul de vilegiaturiști. E veselă, prietenoasă, lipsită de inhibiții, de o sinceritate vecină cu cruzimea. Îi administrează verdictul lui Leon fără să clipească, ”romanul tău e de căcat”.
Dar în povestea asta, ca în orice poveste bine scrisă (Petzold e și autorul scenariului), nimic nu e ceea ce pare. Singurul egal cu sine – într-o anumită măsură, e Leon. Timid, complexat, supraponderal, nesigur pe sine, visător, aspirând spre glorie, fără șanse de izbândă. Momentan. E genul ăla de copil de care, la școală, fac mișto colegii. Și, chiar dacă Nadja i-a oferit o ”recenzie” necruțătoare, la ea găsește acel dram de înțelegere de care avea nevoie. De înțelegere ar avea nevoie și Felix, pentru că și-a ales ca temă de fotografiat oameni care privesc marea. Numai că, atunci când îi fotografiază, ăștia nu par să se uite la mare, ci fix în obiectivul aparatului. Cel de-al treilea bărbat din poveste, salvamarul Devid, e prototipil taurului comunal. Execută tot ce prinde. Dar nici el nu e ce pare. La o adică, e în stare și de sentimente profunde. Cu umorul fin pe care i-l știm, Christian Petzold pendulează elansat între comic și tragic, râdem la poantele lui, dar parcă nu e râsul nostru pentru că undeva, latent, se simte amenințarea. Asta e diferența fundamentală între ”Afire” și ”Melancholia”.
La filmul lui von Trier nu se râde. Deloc. E depresie cap – coadă. E tristețea ucigătoare care îți sfârșește lumea. La Petzold e focul care ucide animale și oameni, dar, până la urmă, se întrezărește un final oarecum fericit. Peliculă adusă de Independența Film, de văzut neapărat!
Gabriela Hurezean