Daniel Simion despre ”Novecento” – Ne-am născut apă și în apă încă plutim
În seara asta, la Teatrul Național din București are loc spectacolul ”Novecento” de Alessandro Baricco, în regia lui Daniel Simion, cu Vlad Udrescu, Ștefan Stoianovici (pian) și Sergiu Bivol (trompetă). Să tot fie vreo șapte ani de când am văzut primul spectacol regizat de Daniel Simion, la Teatrul de Artă. ”O femeie singură”, one woman show al Andreei Bibiri, un eveniment teatral care mi s-a întipărit adânc în memoria sufletului. Știam că lucrează la un nou spectacol, de la o bună prietenă, Costinela Caraene, managerul proiectului. Fiind o producție a Teatrului Apropo, primele repetiții au avut loc la sediul instituției din Pipera. Daniel m-a invitat la avanpremieră și i-am răspuns că nu mă descurc noaptea în locuri necunoscute. Mai bine îmi povestește el despre spectacol. Așa că a urmat o conversație interesantă, pe messenger.
- Ai regăsit ceva din tine în textul lui Baricco și dacă nu, ce altceva te-a conectat cu povestea?
- Întâi o poezie:
- ocean
și
bloc de gheață
și
plimbând mâini nemișcate
guri de aer
și
moleculele superbe
ascultă orca
și
fluturi sloi
spre asfințit urcă
spre ploi de miere acvatică
și
superbul așternut al apei
și
glas sau vorbă
și
timp sau clopot
și
final bombastic
tot în oceanul ăsta
ne-am născut apă
și
în apă încă plutim.
- Spectacolul e construit pe muzică. Vorbește-mi despre interferența ta cu muzica.
- Interferența mea cu muzica e MARE…nu ca o mare, nu ca un ocean, ci adâncă, te bagi cu capul la fund și nu mai auzi nimic, parcă timpul se oprește, parcă ești aici și acolo și niciunde, parcă povestești și nu ai cui. Trompetistul nostru în direcția aia se duce, spre înec, spre înecul lui virtual (și-a vândut chiar și trompeta), trupul lui nu mai există, complementarul lui s-a dus odată cu vasul care a explodat. Mă uit la stele. Le înțeleg. Poate nu le aprob. Relația mea cu muzica e mare…nu ca o mare, ci ca un mod de a fi.
- Cum te armonizezi cu echipa de artiști pe care o orchestrezi?
- Din punct de vedere constructiv, întâlnirea mea cu Vlad Udrescu, și apropierile noastre au fost o întâmplare încântătoare. Cred că s-au aliniat planetele. Glumesc. Profesional, perfect. Uman, firesc. Dar nu numai Vlad, ci întreaga echipă, coordonată perfect de Costinela Caraene, pusă în scenă de un scenograf intens, Alexandra Lupeș, muzicianul de geniu Ștefan Stoianovici, care mângâie clapele pianului cu o precizie fantastică! A fost un mediu de lucru profund și pe alocuri ideal… Radu Popescu (directorul teatrului APROPO) – un geniu managerial.
- Mi-ai ghicit gândul. Chiar despre Vlad Udrescu voiam să te întreb. E un actor exceptional. I-am văzut performanțele de la Teatrul din Craiova, e adorat de critică, propus la premii, aplaudat, încununat, e clar că se află în vârful talazului, nu prea are timp liber și e o adevărată binecuvântare că ai reușit să-l atragi în proiect.
- Am fost și eu la Craiova, să-l văd. Actorul e un om ALTFEL, pretențios și special. Ai nevoie de timp și spațiu să-l înțelegi. Pe actor trebuie să îl îmbrățișezi și să-i spui povești frumoase. Important este și timpul pe care îl petreci cu el. Eu am o teorie. Actorul e ca pisica, o mângâi, îți toarce, o ignori, îți întoarce spatele. Relațiile mele cu actorii sunt, de obicei, intense și adevărate. Relația mea cu Vlad Udrescu e specială, pentru simplul fapt că l-am înțeles și m-a înțeles. Echipa este ceva relativ, providența ne salvează. Cred foarte, foarte mult în șansă, întâmplare, noroc. Sunt, cumva, marcat de o stea norocoasă.
- Cum depășești momentul de criză, când te simți la malul burnout-ului, sau te lasă inspirația, sau nu ești înțeles de actori?
- Nu prea mai am momente de criză și, când le aveam, le rezolvam cu pastile sau alcool, Din fericire, nu mai consum nici pastile, nici alcool. Au fost multe clipe când inspirația o găseam în vicii și se reflecta în calitatea vieții mele. Funcționau pe moment, dar pe termen lung au lăsat cicatrici interioare. Problema, în relația cu actorii sau echipa, e în comunicare. Dacă e bună, se evită criza. Deocamdată, încerc să-mi găsesc inspirația în perspective și în *lumi*
- Ce asculți când vrei să-ți crească vibrația?
- Chopin, nocturne.
- Îți doresc cea mai înaltă vibrație la premieră. Și pe scenă, și în public.
Gabriela Hurezean
Fotografii – Costinela Caraene