Premieră la Teatrul ”Nottara” – ”Orașul Luminii”, când se face lumină
Se pare că psihoterapia a ieșit din faza stânjenitoare și a intrat în faza de trend. Psihoterapeutul a devenit un fel de guru obligatoriu, iar psihoterapia – panaceu. Doar că, uneori, terapeutul are nevoie să se vindece pe sine, înainte de toate. Despre asta povestește piesa lui Conor McPherson, tradusă cu fidelitate de Cristi Juncu și cu aceeași fidelitate transpusă în scenă de același Cristi Juncu. La Teatrul ”Nottara”.
Nici că se putea cineva mai potrivit decât Șerban Gomoi în rolul lui Ian, terapeutul cu mari grețuri metafizice. Ian nu se înțelege pe sine, habar n-are ce vrea de la viață, are mari dubii chiar asupra propriei identități. A fost o vreme preot, acum a ales să practice altfel de spovedanii, ca psihoterapeut. Și-a deschis un cabinet părăginit, care i-a devenit refugiu dintr-un univers pe care nu-l înțelege și îl refuză. Nu știe dacă o mai iubește pe femeia lui sau, pur și simplu, n-o mai suportă, se sufocă în casa fratelui său, care îl găzduiește (tolerează), nu știe dacă își dorește sau nu copilul care pare să fi venit neinvitat în viața lui. Ar vrea să se blazeze sau ar vrea să-și găsească un sens în viață? Ar vrea, dar nu știe dacă poate. Această paletă foarte grea de emoții și intenții este exprimată fără cusur de Șerban Gomoi. Își ascultă cu aparentă atenție clientul, dar e total absent. Pe măsură ce reușește să se concentreze asupra logoreei celuilalt, gândurile sale nerostite devin detectabile, prin nenumăratele nuanțe în care actorul își împachetează seria de îhâm-uri și ok-uri pe care le adresează interlocutorului. Vorbește puțin Ian, dar și când vorbește…!
Este atât de convingător Gomoi, încât n-avem încotro, îl urmăm în călătoria sa spre renaștere și regăsire. De la torpoare la fervoare. Va experimenta o terapie inversată, el fiind cel care va fi vindecat de clienții săi. Primul, John (în interpretarea ușor excesivă a lui Florin Cociș), și-a pierdut nevasta într-un accident. Acum îi bântuie casa, apărând de după ușă, îmbrăcată în paltonul roșu pe care i l-a cumpărat pe bază de conștiință prea încărcată. Din cauza aventurii cu una, Vivian: ”Aveam impresia că îi pasă cuiva de mine. Un căcat sinistru. Jucam un rol în ceva ce nici nu părea real. Peste tot era decor.” Decor cu amanta, decor cu nevasta care nu putea să-i facă un copil, care îl plictisea de ajunsese să se întrebe ”Cine p*** mea e asta? De ce stăm în aceeași casă?” Dar sentimentul de culpabilitate îl mistuie în așa hal, încât ajunge să recurgă la serviciile lui Ian. Scena în care îi arată cum apare fantoma de după ușă e delicioasă. În principiu, Sorin Cociș construiește un personaj simpatic, doar că în multe momente, febrilitatea sa explozivă contrastează nu tocmai avantajos cu jocul interiorizat al lui Șerban Gomoi.
Din fantomă în fantomă, Ian începe să priceapă lucruri. Nici vizita pe care i-o face iubita sa, ajunsă la capătul răbdării, nu rămâne fără urmări, deși, aparent, continuă s-o respingă. Sorina Ștefănescu emană din toți porii disperarea femeii care a fost lăsată singură la greu, umilită, neiubită, rănită. Că i-a și zis tatăl ei bețiv, ”Neasa, trebuie să fii nebună să vrei un popă”!
Dar personajul cheie în tribulațiile lui Ian e Laurence. Încercând să-și elucideze ultimul dubiu, legat de orientarea sa sexuală, terapeutul agață un fel de boschetar care făcea trotuarul într-un loc cunoscut celor interesați. Gomoi demonstrează fără echivoc că Ian își regretă gestul, e clară stânjeneala în gestul șovăielnic cu care se chinuie să deschidă o sticlă cu vin. Numai că, în ciuda momentului penibil, acum se rostesc adevăruri hotărâtoare: ”Clienții mei nu sunt nebuni. Sunt oameni blocați într-o fundătură din care nu pot merge mai departe.” Exact așa cum e el, Ian. Sau John. Sau chiar Laurence, care se prostituează pentru că și-a paradit mâna dreaptă cu o petardă, nu-și găsește de lucru și are copil de hrănit.
Impresionant modul în care Rareș Andrici își asumă personajul Laurence. Voce schimbată, intonație ușor agresivă, specifică vitregiților sorții, capul tras între umeri pentru a se feri de frig și de lovituri, zgribuleală, mers șovăielnic, de parcă la fiecare pas l-ar aștepta o capcană. Cei doi actori (amândoi din elita elitelor!) parcurg fără ezitări traiectoria de la tensiunea unui început neliniștitor, înfricoșat, până la înțelesul final, deplin, edificator. În sfârșit, Ian înțelege ce sălășluiește în propriul sine. Ce trebuie să aleagă. Unde duce drumul lui, cel bun, nu cel înecat în cețuri. Care e sensul lui în viața sa și a celorlalți.
Bine structurată scenografia Carmencitei Brojboiu, exprimând cu subtilitate scăderea progresivă a distanței în relațiile interumane. Minunată secțiunea video (Radu Daniel) care proiectează în cele două ferestre ale cabinetului acoperișuri, turnuri, cer, nori, ciori, soare, ploaie, tunete și fulgere. Binevenite accente sonore aduce Cristina Juncu prin muzica sa. Iar celui care a adunat atât de armonic, laolaltă, toate cele înșirate mai sus, i se cuvin aplauze generoase. Felicitări, domnule Cristi Juncu, ne-ați oferit o seară de neuitat.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Adi Bulboacă