Magie la ARCUB: ”Cineva are să vină”, cineva are să plece…
Jon Fosse – Premiul Nobel pentru literatură, 2023. A scris romane, a fost consultant la traducerea Bibliei în norvegiană, dar a scris și piese de teatru. Unii îl consideră al doilea Ibsen, dar Fosse e Fosse și atât. E el și nu seamănă cu nimeni. E primul dramaturg care îndrăznește să renunțe la adjuvante, la cârje/artificii, la buruienișul care (doar în aparență) poate îmbogăți un text și, apoi, un spectacol. Personajele lui Fosse vorbesc puțin sau nu vorbesc deloc. Iar puținul pe care îl rostesc este fix despre lipsa acțiunii. Despre lașitate. Despre teama de a alege o cale și de a o urma. Teatrul lui Fosse e foarte puțin happening și foarte multă meditație. Despre viață, despre incapacitatea omului de a trăi până la capăt un sentiment, despre fragilitatea inocenței, despre frici și nesiguranțe. Un spectacol bun, pe text scris de Fosse, presupune creativitatea unui regizor de elită. Cum e Mihai Măniuțiu care, aliat cu scenograful Adrian Damian și coregrafa Andrea Gavriliu, a propus o ”Iarnă” tulburătoare, la Nottara. Sau cum e Vlad Cristache, al cărui amalgam alchimic de sensibilitate și duritate a conferit noua expresivitate unui text foarte greu, ”Numele” (la Teatrul Foarte Mic).
Chris Simion-Mercurian a ales să-și încerce calitățile regizorale montând la ARCUB piesa lui Jon Fosse, ”Cineva are să vină”. O parafrază subtilă la ”dragoste nu am, nimic nu sunt” (din epistolele pauline) cu extindere asupra încrederii, fără de care iubirea e nimic. Un cuplu evadează din lumea mult prea populată pentru a se elibera de ispite, de suspiciune, de neîncredere. Ajunși în coșmelia din pustietatea unui țărm îndepărtat, cei doi repetă obsesiv/spasmodic: ”Vrem să fim singuri împreună. Unul cu celălalt. Departe de toți.” Dar în câte feluri se poate rosti și câte semnificații poate avea acest ”singuri împreună”!…
O creație tulburătoare împlinește Ofelia Popii în rolul femeii care încearcă să reînnoade comunicarea blocată în frici și nesiguranță. Și, poate, într-un istoric imposibil de uitat al trădării. Deși s-a resemnat întrucâtva cu gândul că ”nici foarte tânără nu mai sunt”, trupul o contrazice printr-un dans al voluptății erotice (coregrafia: Ioana Macarie) care izbucnește dincolo de frustrări și dorințe neexprimate. Ofelia Popii este femeia cu toate stările ei. Tristă, copilăroasă, dramatică, senzuală, uimită, ispititoare, veselă, ironică, deznădăjduită, naivă, înțeleaptă. E sălbăticiunea cu instinctul încordat la maximum: ”Simt că mai e cineva aici. Noi n-o să fim niciodată singuri. Cineva nu ne lasă. Cineva o să vină. Noi n-o să fim niciodată împreună.”
Distribuirea lui Ciprian Scurtea în dublu rol este o idee regizorală întru totul remarcabilă. El este partenerul oficial – gelos, nesigur pe sine, cutreierat de angoase, posesiv – dar și proprietarul casei în care s-au mutat cei doi, un mascul cinic, genul de golănaș/băiat rău care atrage irezistibil sexul opus. Scurtea se achită glorios de ambele variante ale masculinității, conducând subtil la concluzia că, indiferent de vestimentație, discurs și atitudine, bărbatul e mereu același, iar relațiile se rotesc la infinit în aceeași spirală cu cercuri din ce în ce mai largi, mai străine, mai reci.
Așa cum ne-a obișnuit cu fiecare spectacol al său, Chris Simion-Mercurian găsește și de data asta acel amănunt care să scoată spectacolul din contingent, să uimească, să captiveze. Nu vreau să dezvălui prea multe despre decorul creat de Bianca și Sabina Veșteman, pentru că aș strica surpriza. Pot să spun doar atât: decorul e viu. E magie. O metaforă splendidă, reflectând obsesiile și halucinațiile care se nasc în minți cotropite de teamă și bănuieli și iubire bolnavă. Oricât te-ai strădui, de neîncredere nu scapi odată ce ți-a fost semănată în minte. Unul va trăda. Cineva are să vină, cineva are să plece. Nici nu mai contează dacă pleacă singur sau însoțit.
Spectacolul se joacă în sala de teatru de la ARCUB. E foarte bun, nu ratați!
Gabriela Hurezean
Fotografii oferite de Chris Simion-Mercurian