Los Domingos – Poveste despre cea mai frumoasă iubire
Ce poate fi mai reconfortant, într-o duminică de toamnă însorită, decât un film bun, văzut la cinema. O alegere perfectă ar fi ”Duminicile” (Los Domingos”), creație a regizoarei și scenaristei spaniole Alauda Ruiz de Azua. Nu că premiile ar conta în metabolizarea peliculei, dar se cuvine să reținem cele cinci premii Goya care o încununează: cel mai bun film; regie și scenariu original; cea mai bună actriță (Patricia Lopez Arnaiz – mătușa Maite) și cea mai bună actriță în rol secundar (Nagore Aranburu – maica stareță). Mai are în palmares Scoica de Aur pentru cel mai bun film, la Festivalul San Sebastian, și alte 30 de premii.
Fără etichetări sau verdicte, povestea propune o meditație asupra întrebărilor pe care, în diverse stadii ale vieții și întâmplărilor, ni le punem cu toții. Poți să crezi că Iisus îți oferă cea mai pură și frumoasă iubire? Sau te îndepărtezi de credință, din repulsie față de preoții care abuzează copii? Crezi că viața monahală îți poate oferi liniștea și libertatea? Sau preferi succesul în carieră, realitatea zgomotoasă și, adesea, ostilă a vieții laice? Fără împușcături, vacarm, urmăriri, sânge, violență, filmul conține replici care bubuie intens. Cum ar fi: ”Sunt cupluri care rezistă în viață urându-se”.
La vârsta de 17 ani, Ainara (Bianca Soroa, merita și ea un premiu) alege calea mănăstirii Las Betinas. Deși are rezultate excelente la învățătură, nu visează la o carieră de succes, așa cum și-ar dori familia ei. Tatăl, (Inaki – Miguel Garces), un credincios ezitant, pare a fi singurul din familie care susține hotărârea fiicei sale. Nu știm dacă o face din convingere sau din comoditate, pentru că are deja o iubită și un băiețel care îi asigură existența unei familii complete. Ainara și-a pierdut mama când era foarte mică. Locul acesteia a fost luat de mătușa Maite (Patricia Lopez Arnaiz), care nu crede în Dumnezeu, dar crede în încălzirea globală. Privește cu disperare cum Ainara face pași tot mai hotărâți spre claustrare și, într-un moment de furie maximă, se răstește: ”Te-au păcălit escroacele de la mânăstire! Dumnezeu nu există! Iubirea aia nu există!” Copila o ascultă cu calm, iar răspunsul cade precum tăișul ghilotinei: ”O să mă rog pentru tine”.
Nimeni nu insistă să-i impună alegerea. Nici maica stareță (Nagore Aranburu), a cărei seninătate luminează ecranul. Nici părintele Txema (Victor Sainz), un bonom care nu și-a pierdut candoarea copilăriei, nici măicuțele cu care Ainara se împrietenește tot mai strâns. Călugăria e strict alegerea ei, răspunsul la chemarea pe care o simte în suflet.
Spune Alauda Ruiz de Azua: ”Dilemele dificile sunt cele care mă motivează. Acel loc în care te afli sfâșiat între cea ce ar trebui să faci, ceea ce vrei să faci și ceea ce simți. Ideea filmului mi-a venit pornind de la o întâmplare pe care am auzit-o cu ceva timp în urmă: o fată de 18 ani a decis, peste noapte, să intre într-o mănăstire de claustrare.(…) De ce ar alege cineva să devină călugăriță la acea vârstă? De ce să întorci spatele lumii chiar în momentul în care intri în viața adultă? Și cum poți convinge pe cineva că merită să trăiască această viață adultă, când lumea de afară poate fi atât de incertă și dificilă? (…) Vocația claustrării este, poate, una dintre cele mai radicale expresii ale căutării unui loc în lume. Curând, mi-am dat seama că era și un pretext perfect pentru a pune sub semnul întrebării familia, acel refugiu pe care îl considerăm natural. (…) Ne agățăm de lucruri, ne implicăm în relații fără vreo dovadă absolută că ele vor rezista. Ni se pare real, iar asta ne este suficient. Unii cred în Dumnezeu, alții în partenerul lor, iar alții în familie, ca într-o legătură indestructibilă. (…) Nevoia de a iubi și de a fi iubiți ne însoțește toată viața, la fel ca sentimentul că fiecare dintre noi are nevoie să creadă în ceva.„
O blândă austeritate a imaginii, o galerie de actori demni de a fi premiați, cu toții, un cor angelic străbătând întreaga poveste (minunată versiunea propusă pentru hitul lui Nick Cave, ”Into My Arms”), o subtilă radiografie a Europei post-creștine, cu limite tot mai strânse ale toleranței – iată doar câteva argumente care v-ar putea determina să vedeți filmul.
Gabriela Hurezean