Revistă de înnodat sinapse

”Barbarii” lui Jude sau adevărul care pute sub preș

imi-este-indiferent-decor

Nu am niciun evreu în arborele genealogic. Dar am prieteni evrei. Unul dintre ei, regretatul și minunatul Rudi Rosenfeld, are un rol mic chiar în filmul despre care vorbim acum. Ultimul lui rol. Dar hai să divagăm puțin. Un domn care îmi era amic virtual, a comis o remarcă antisemită într-un comentariu pe pagina mea de Facebook. I-am răspuns că nu accept antisemitism, rasism și alte ”isme” pe pagina mea. Nu pot să redau cum m-a bălăcărit pentru că îmi explodează tastele calculatorului. Și părea un om perfect normal. Conform datelor oficiale, după Germania nazistă, România a ucis cei mai mulți evrei. Hannah Arendt scria că România e țara cea mai antisemită. Se pare că așa a și rămas, judecând după comentariile românilor verzi care au văzut cel mai recent film al lui Radu Jude, ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”. Trec sub tăcere comentariile pe care le-am încasat chiar eu după cronica la ”Țara moartă”. Titlul filmului este un citat din Mihai Antonescu, personaj istoric pe care mulți îl adulează și în ziua de azi, regretând că n-a ucis toți țiganii și toți evreii. Cu ”Aferim!”, ”Țara moartă”, ”Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, Radu Jude propune recitirea istoriei, dar lipind la loc paginile rupte de regimul comunist.

imi-este-indiferent grup

Triumfalismul, excepționalismul, negativismul (ah, alte ”isme” bolnave) manualelor de istorie, ce par scenarii scrise de Sergiu Nicolaescu, ar trebui înlocuite cu adevăruri asumate, oricât de neplăcute ar fi acestea. Am învățat la școală despre glorioasa armată română, care a învins naziștii lui Hitler, dar nimic despre anii în care glorioasa armată română a luptat alături de naziștii lui Hitler. Nimic despre românii care au ucis 380.000 de evrei. Comentacii pro Antonescu vin cu infantilisme de tipul ”de ce nu ziceți și de Ana Pauker, care a adus comunismul în România?”. Pentru că Ana Pauker n-ar fi putut aduce nimic în România fără concursul românilor. Iar torționarii de teapa unui Vișinescu, de pildă, n-au fost evrei. În schimb, un martir ca Nicolae Steinhardt a fost. Deci, să nu amestecăm lucrurile. Jude nu dă sentințe în filmele lui, doar etalează datele concrete și ne propune să reevaluăm minciunile cu care am fost intoxicați. Sau, cum spunea producătorul Ada Solomon, ”ne-am obișnuit cu filme care glorifică eroii și lăsăm sub preș adevăruri care se împut”.

imi-este-figuratie

Acum, despre ce mi-a plăcut și ce nu în noul film al lui Radu Jude. Primul lucru care nu mi-a plăcut este lungimea – 2 ore și 20 de minute!!! – nu întru totul justificată. Nu merg la film pentru a mi se citi din cărți (regizoarea Mariana citește minute în șir din Isaac Babel, apoi despre Hannah Arendt) prefer să citesc în liniște, acasă. (Dar apreciez autoironia lui Jude: în timpul unei sesiuni de lectură, iubitul Marianei adoarme.) Nu mi s-a părut relevantă nici secvența în care Mariana cântă fals ”Trecea fanfara militară” și nici nu ardeam de nerăbdare să văd penisul lui Pavlu. Și nici n-am râs la poante răsuflate cum e cea cu Zimnicea. Dar. Mi-a plăcut mult Ioana Iacob în rolul Marianei, tânăra regizoare care, deși are serioase probleme personale, se dedică total adevărului pe care vrea să-l rostească printr-un spectacol stradal.

imi-este-alex ioana

Cu mici bâjbâieli teatrale la început, Ioana Iacob se înscrie convingător pe traiectoria firească a personajului care, în mare măsură, chiar îi seamănă. Remarcabilă este interacțiunea Marianei cu politrucul Movilă, de la primărie, fabulos interpretat de regizorul Alexandru Dabija. Care, tiptil, tiptil, devine un actor fetiș al lui Jude. Movilă e onctuos/dulceag/libidinos ca purtător de drapel al cenzurii de ieri și de azi. Aflând că Mariana vrea să transpună în spectacol masacrul de la Odessa, încearcă s-o convingă să glorifice eroismul militarilor, să ofere ”ceva frumos, să bucure prostimea, să aplaude la sfârșit”! În concepția lui, ”educația e o iluzie comică” (ei, da, la poanta asta am chicotit) și, decât să facă un spectacol incomod, ar fi mai bine dacă regizoarea ar scrie ”o carte subțire sau o piesă de teatru” (aici am râs de-a binelea).

imi-este-ioana cu dabija

Dezinvolt și simpatic în rolul lui Traian, vedeta viitorului spectacol, Alex Bogdan aduce mirodeniile necesare poveștii greu digerabile, atingând apogeul cu monologul lui Antonescu. Deși distribuiți în roluri fără prea mult text, Șerban Pavlu, Ilinca Manolache, Bogdan Cotleț, Gabriel Spahiu sunt prezențe concludente în eșafodajul mozaicat al  filmului. Jude atinge excelența în ultima parte a acțiunii, când spectacolul stradal este prezentat publicului.

barbarii-armata

Cu o figurație genială, cu umor magistral (deși negru!), cu muzică, lumină și culoare, sunt prezentate armatele germană, rusă și română. Apare și preotul, al cărui discurs l-ar face pe Hitler să pălească, latră și Antonescu, publicul cască gura, reprezentanții primăriei înțepenesc și, între toate acestea, e strecurat momentul cheie al filmului: în timp ce evreii sunt împinși spre vagonul în care vor arde, unul încearcă să scape, căutând refugiu în public. Și ce fac oamenii de bine? Îl împiedică să treacă și îl împing spre soldații care îl vor duce la moarte. E momentul în care râsul îți îngheață pe față. Momentul în care ți se face frică. Momentul adevărului. Istorie contemporană.

Gabriela Hurezean

Leave a Reply

Basic HTML is allowed. Your email address will not be published.

Subscribe to this comment feed via RSS