”Omul cel bun din Seciuan” – Andrei Șerban ne arată cum se naște un spectacol
Nu-mi place să scriu sub imperiul umorilor de moment. De aceea, se întâmplă să scriu câte o cronică de teatru la multe luni după premieră. Las să treacă trauma. Starea de arici turbat. De data asta am avut nevoie doar de șase zile.
Antecedente:
Vinerea trecută, la ”Bulandra” (Sala ”Toma Caragiu”), am fost ținuți în picioare 30 de minute. Unii, care au vrut să se asigure că vor prinde un loc, chiar mai mult. Ca niște copii răi, care merită să fie pedepsiți. Unii ”copii răi” veniseră pe jos câțiva kilometri. Alții erau cățărați pe tocuri chinuitoare. Chestia asta se întâmplă de fiecare dată la ”Bulandra”. Și mă refer la ambele săli. Uneori, în Icoanei, se mai rezolvă problema, oblomovizând vizavi, pe gardul parcului. Numai că, de data asta, nu purtam echipamentul de stat pe gard. După o jumătate de oră, onoratului public îi cam tremurau picioarele. Și nervii. E drept, la fără un sfert s-a permis intrarea în foaier. Acolo am devenit mult mai intimi. Spațiul fiind mic, am stat 15 minute ”șold la șold”, ca să citez un celebru om de cultură și politică. Fata de alături a îndrăznit să-și dea cu părerea, spunând ceva despre lipsă de ospitalitate, nesimțire etc. Cinic, băiatul cu care venise s-a făcut purtătorul de cuvânt al gazdelor: ”Dacă tot ai intrat gratis, taci dracu’ și rabdă!” Dar partea cea mai captivantă de-abia acum urmează: la 19 trecute fix, s-a urnit draperia de la intrare și am putut să vedem că, din lărgimea generoasă a treptelor, mai rămăsese maximum o treime. Restul era blocat cu ceva negru. Cei prezenți, în majoritate oameni de teatru, actori, cronicari, studenți la UNATC sau, pur și simplu, admiratori ai lui Andrei Șerban (deci rafinați ai consumului de teatru) s-au transformat într-o masă amorfă care se bulucea orbește. O turmă. Fix ca în ”iepoca dă aur”. Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine e o insultă să fiu catalogată drept turmă. Mai ales într-o instituție de cultură. Eram atât de iritată, încât nici nu l-am văzut pe Andrei Șerban care stătea pe marginea scenei. De-asta nu i-am dat bună seara. Deși merita.
Ce zice Andrei Șerban:
De obicei, nu contează explicațiile regizorului despre spectacolul său. Contează doar rezultatul. Dacă nu-l înțelegi fără explicații, nu e bine. Apar doar două variante: e prost spectacolul; e prost spectatorul. Că Andrei Șerban aplică aici teoria lui Brecht – via Meyerhold – se poate observa cu ochiul liber. Spre deosebire de Stanislavski (adeptul ”sufletismului” și experiențelor personale ale actorului puse în slujba construirii personajului), Meyerhold consideră că personajul poate fi interpretat cu exactitate matematică, la rece, acordând atenție, mai presus de toate, măsurii și ritmului. Pe scenă nu se trăiește, ci se joacă, iar corporalitatea/ mișcarea sunt esențiale în alcătuirea expresiei. Și, supunându-se acestei reguli, Andrei Șerban ni se revelează, acum, ca un excepțional coregraf! Am văzut cea de-a treia repetiție cu public a spectacolului ”Omul cel bun din Seciuan” de Bertolt Brecht.
Chiar dacă decorul, costumele, machiajul se află încă în stadiu de eboșă, spectacolul în sine este deja perfect cizelat. Asta, în ciuda faptului că Rodica Mandache a intrat în distribuție doar de o săptămână, în urma îmbolnăvirii titularei. Să tot fie șase ani de când, tot așa, de la repetiția cu public pentru ”Lear(a)” a lipsit Mariana Mihuț (tot probleme de sănătate) și atunci a jucat în locul ei însuși Andrei Șerban. A fost un moment antologic! La întâlnirea de vineri, regizorul a mai povestit despre ajutorul pe care îl așteaptă din partea publicului pentru că ”spectacolul e ca mâncarea, până nu e servită oaspeților, nu știi cum va fi asimilată”. Dar mai spune Andrei Șerban: ”Mă deranjează atitudinea publicului față de lipsa de calitate. Cu cât spectacolul e mai prost, cu atât publicul se ridică mai repede în picioare. Vă rog să stați jos la aplauze, e mai comod…” Nu pot să cred că maestrul n-a prins skepsisul cestiunii: la un spectacol ratat, publicul se ridică în picioare din prima pentru că se grăbește să plece. Când actorii ies a doua oară la rampă, spectatorii încă aplaudă, e drept, în picioare, dar sunt deja cu spatele spre scenă…
Un spectacol surprinzător!
În textul lui Bertolt Brecht și în viziunea lui Andrei Șerban totul este dualitate. Poate, de aceea, ”Omul cel bun din Seciuan” are și două distribuții total diferite.
Am văzut-o pe cea cu Alexandra Fasolă în rolul titular. Ea este Shen Te, prostituata altruistă, nevoită să se dedubleze pentru a se apăra de răutatea lumii. Tânăra actriță – am decoperit-o la TES, în ”Yentl”, tot bărbat și femeie, în același timp – întruchipează fără greș personajul dublu, un fel de Dr. Jekyll și Mr. Hyde. În timp ce Shen Te este luminoasă, transparentă, eterică, pură, grațioasă, aproape volatilă, versiunea ei masculină, Shui Ta, este rece, distant, bățos, imobil. Bunătatea ei ar putea să salveze paradisul zeilor, dar aceeași bunătate ar putea s-o distrugă pe ea.
Rolurile celor trei zei care ar trebui să demonstreze că în lumea muritorilor mai există oameni buni sunt încredințate unor actrițe cu vastă experiență: Rodica Mandache, Mirela Gorea, Manuela Ciucur. Care, la rândul lor, apar și în altă ipostază: Rodica Mandache este doamna Iang, pe care scrupulele n-o dau afară din casă (de mare haz accentul ei evreiesc!), Manuela Ciucur este doamna Shin, o cucoană de cartier, cu vocație de rapper, Mirela Gorea este nepotul rebel. Complexă este și Proprietăreasa Mi Tsu în varianta Danielei Nane.
Dacă, până acum, aceasta a fost interpretată de femei mature și chiar de bărbați în travesti, acum Mi Tsu este exact cum îi e numele: o femeie foarte frumoasă, statuară, pisicoasă, voluptuoasă, lascivă, calină, dulce, care se prelinge felin prin decor, dar care ascunde o adevărată harpie în spatele surâsului strălucitor. Din categoria mari surprize face parte Vlad Ivanov, în triplu rol: Vang, sacagiul sărman, Shu Fu, latifundiarul filantrop, și femeia. Vang te face să-l compătimești și să-l îndrăgești, Shu Fu – să-l detești instantaneu, iar femeia – să râzi cu poftă. Și, peste toate acestea, Ivanov se dovedește a fi un cântăreț absolut remarcabil!
O mare surpriză este și prezența Adelei Bengescu în rolul unei fetițe care amintește frapant de personajele benzilor desenate manga. De o expresivitate extraordinară, tânăra actriță îți confiscă atenția fără drept de apel, deși rolul ei este unul secundar, mai degrabă de componentă a unui cor antic. Deși greu recognoscibilă sub barba și ochelarii Bărbatului, cu mare plăcere am revăzut-o pe Marcela Motoc, revenită acasă după un lung periplu prin lume și un mare succes la Paris, cu one woman show-ul ”Fata din curcubeu”. Se integrează armonios în tablou Cătălin Babliuc (aviatorul șomer Sun), Profira Serafim (tâmplarul/bătrânica), Adrian Ciobanu (polițistul/șomerul), Mihai Niță (cumnata), Ana Covalciuc (băiatul), Simona Pop (fratele). Traducerea vioaie, contemporană, aparține lui Andrei Șerban și Danielei Dima.
Scenografia Iulianei Vâlsan, deși încă nefinisată, promite de pe acum, iar muzica lui Raul Kusak (care cântă live, fiind singurul personaj aflat nonstop pe scenă) ți se lipește de timpan într-un mod deosebit de plăcut. Premiera este programată pentru luna octombrie, mai povestim atunci.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Cătălin Agopian