Delia Nartea, despre ”două cuvinte” cât două morminte
Pentru că, de curând, am avut prilejul să gust puțină mitocănie instituționalizată… cultural, trebuie să vorbesc despre felul elegant în care ești primit la Journey Pub&More. Unde m-a invitat Delia Nartea, la un recital de poezie intitulat ”Două cuvinte”. N-aș zice că sunt înnebunită după poezii recitate. Cred că poezia se consumă citind. În liniște. Chestie de intimitate. Revenind. Delia mi-a explicat că Journey se află pe strada cu UNITER-ul, în coasta fostului magazin Eva. Am găsit ușor, doar că la baza stabilimentului ți se deschid trei variante de urmat. M-am învârtit pe loc până a venit o fată, am întrebat-o unde e spectacolul și m-a condus, amabilă, spre sala de la etaj, acolo m-a preluat o altă fată săritoare, care mi-a indicat un loc perfect, la masa de lângă scenă. Iar ceea ce a urmat e greu de reprodus în cuvinte. Ca și furtuna de afară, care a acompaniat de la un capăt la altul recitalul Deliei Nartea.
Am mai văzut-o pe Nartea singură pe scenă (”Fata de mătase artificială”) și știu că sub aparența aia de fragilitate drăgălașă se ascunde o actriță de mare forță. Și, oricât de paradoxal ar părea, ca să rostești credibil o poezie, ai nevoie mai ales de forță. Iar pe mine, care sunt inamicul numărul 1 al recitărilor, Delia Nartea m-a cucerit de la primele versuri. Începând cu începutul, trebuie să spun că n-a fost, totuși, singură pe scenă. A fost împreună cu muzica. Împreună cu doi muzicieni de anvergură maximă: Sorin Romanescu (chitară) și Cătălin Milea (saxofon, clarinet bass).
Uvertura lor, de o melancolie acaparatoare, ne-a făcut să nu mai auzim expresorul și aparatul de zdrobit gheață, de la bar, și ne-a transferat într-o poveste de dragoste cu final incert. ”…E prea târziu și prea departe/ Să te mai caut într-un pas/ Ce între gene mi-a rămas… E prea târziu și prea acum.” Sună cunoscut, nu-i așa? Sunt versuri scrise de un filosof, Sebastian Grama, la cererea Deliei Nartea. Pe măsura staturii actoricești a Deliei Nartea care, la unison cu cele două instrumente muzicale, retrăiește în versuri liniștea, ironia, zvâcnetul, patima și resemnarea, agonia și apoi, iar speranța. Și cum mai strălucește lacrima din zâmbetul actriței când spune: ”E doar un basm, mai bine uită-l.”
Despre bărbatul care n-a fost în stare să spună cu voce tare cele două cuvinte care i-ar fi adus totul, vorbește saxofonul din mâna lui Cătălin Milea, în sonorități surprinzătoare, de toacă mânăstirească, tot despre el povestește chitara lui Sorin Romanescu, sunând ca un violoncel, și tot despre el, versurile șoptite: ”Două cuvinte, nu le spun,/ Am tăcut ieri, tac și acum./ Ieri foc au fost, acum doar scrum…(…) Aseară a lipsit o frază/ Ca să îmi fii cât nu mi-ai fost.” Cu grație, sensibilitate și vigoare aproape bărbătească, Delia Nartea aduce pe scenă o întâmplare universal valabilă. Doi oameni care s-au iubit cândva, dar s-au despărțit pentru că niciunul dintre ei nu a rostit cele două cuvinte, doar ei știu de ce, se întâlnesc din nou, după multă vreme. Și nici acum nu pot să rostească parola magică, deși sentimentele lor sunt neschimbate. ”Am înțeles ce are sens, ce n-are sens” – și chitara lui Sorin Romanescu reverberează sensul din nonsens și saxofonul lui Cătălin Milea plânge nonsensul din sens și se simte sfâșietor că este, într-adevăr, prea târziu.
”Mi s-a părut c-aș vrea să fiu a ta, numai așa, cumva…” și corzile chitarei îți plesnesc, pe rând, direct în suflet. A fost un spectacol clocotitor, copleșitor, care te urmărește multă vreme, ca o febră nevindecabilă. Și, între timp, ploaia torențială se oprise, așa că am rămas cu febra. A trecut cam o lună până am îndrăznit să încerc să scriu ceva despre acest spectacol. În cursul documentării, am găsit un fascinant interviu cu Sebastian Grama aici: http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2015/04/la-o-cafea-si-doua-cuvinte-cu-sebastian-grama/
Zice poetul, printre altele: ”Un text, în genere, este un prilej. Poți avea întotdeauna surprize. Dacă prilejuiește o lectură bună, textul devine mare. Pe scenă, o lectură care face un text mare presupune un artist mare. Delia Nartea este un astfel de artist. Am scris deja, undeva, că a știut să găsească în mine mai mult decât mine. Îi sunt recunoscător.” Și, pentru că poetul filosof Grama are un haz nebun, nu mă pot abține să citez și această referire la prostia în iubire: ”Cunoaşteţi mulţi îndrăgostiţi care acţionează ca inginerii? Un inginer este, fără îndoială, o persoană foarte inteligentă. Un inginer îndrăgostit este aproape la fel de prost ca un filosof. Ori ca un artist. Aici e farmecul. Dragostea este singura democraţie care uniformizează populaţia la un nivel suportabil. Orice debil e puţin Werther atunci când e îndrăgostit. Are ceva un pic măreţ. Mi s-ar părea mult mai simpatică o democraţie în care toţi fraierii ar fi îndrăgostiţi – în loc de “cetăţeni”, “membri”, “alegători”, “contribuabili” sau alte aiureli. În fine, vorbesc în nume personal: mă prefer net Werther în loc de Dandanache.”
Dragilor, haideți să ne preferăm proști. Mulțumesc pentru minunata lecție de artă și viață Delia Nartea, Sebastian Grama, Sorin Romanescu, Cătălin Milea.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Mihai Constantineanu