Revistă de înnodat sinapse

Premieră la Foarte Mic: ”Casa cu pisici” – împăierea alienării

1 ilinca emilia

De când dramaturgia noastră contemporană e în colaps (Vișniec e floarea cu care se mai face, cât de cât, primăvară…), actorii și regizorii se văd nevoiți să-și scrie singuri partiturile. Lia Bugnar este exemplul cel mai concludent, urmată îndeaproape de Radu Iacoban. Carele Iacoban tocmai a fost glorificat cu un premiu la Concursul Național de Comedie Românească, pentru textul intitulat  ”Emancipare”. La Teatrul Foarte Mic se joacă, de puțin timp, una dintre piesele lui, ”Casa cu pisici”. Piesă bună, care te lasă pe tine, spectatorul, să descoperi / înțelegi substraturile subtile. Și care te incită să duci povestea mai departe. Radu Iacoban își supraveghează construcția da capo al fine, fiind și autorul montării. Cu niște aliați unul și unul!

2 andreea, emilia

Primul aliat al lui Iacoban, reputata scenografă Mihaela Ularu, ne furnizează un trompe l’oeil absolut uluitor. Fundalul alcătuit din oglinzi întunecate  îți dă senzația că personajele vin din neant și pleacă în neant, pradă unui joc surprinzător și terifiant în egală măsură. Mai este, apoi, livingul fostei balerine, în care colivii misterioase revelează la momentul potrivit  pisicile cu nume de muschetari și demoni, martori tăcuți ai nebuniei care stăpânește, aici, ființe și obiecte. Atmosfera astfel creată va cuprinde într-o ordine oarecum suprarealistă poveștile celor trei personaje care se văd și a celui de-al patrulea, invizibil și muribund. Elena este doamna casei, o fostă balerină, peste care vremea a vremuit fără să-i fure gracilitatea și dorința de a fi la curent cu noutățile epocii. Are tabletă, are Facebook, are haz altoit pe sarcasm, e cabotină, jucăușă, excentrică și simpatică, dar ascunde inepuizabile rezerve de egoism și sadism. Emilia Dobrin își înzestrează personajul cu trăiri autentice, filtrând durerea, tristețea, disperarea prin vălurile disimulării, transparente și sclipicioase precum tutu-ul pe care îl îmbracă pentru a-și impresiona fiica. Nonșalanța superioară a Elenei contrastează cu umilința obidită a Marei, menajera și îngerul ei păzitor. Andreea Grămoșteanu se transpune fără vreun efort vizibil în amărăciunea femeii lovite de soartă, care și-a găsit refugiul în casa balerinei țăcănite.

andreea

Relația dintre ele nu mai este aceea dintre stăpână și servitoare. Familiaritatea care s-a născut în ciudatul duo este foarte sugestiv ilustrată de faptul că mănâncă salată dintr-un bol, în acel mod lipsit de eleganță pe care ți-l permiți doar cu o soră sau o mamă. Elena și Mara sunt cârje una pentru alta, singurătatea uneia se sprijină de singurătatea celeilalte, ambele chinuite de bătrâna nebună, care agonizează prelung și nu se mai hotărăște o dată să moară. Rutina tragicomică a celor două este deranjată de apariția Alexei, fiica Elenei. Și aici avem o nouă soluție regizorală de real impact vizual. Ilinca Manolache, în rolul fiicei rătăcitoare, apare la ușa prin care intră spectatorii, într-un contur de lumină. Îmbrăcată în alb, pare total străină de locul în care pare să fi picat întâmplător.

ilinca

Dar dincolo de apariția angelică, Alexa e o rebelă cu limbaj asortat. E a treia generație ”în casa asta de căcat, în care totul e împăiat”, unde miroase a urină de pisică, deși nu mai există nicio pisică vie la fața locului și din care ”Dumnezeu a fost concediat”.  Între mamă și fiică se simte o tensiune mocnită, nu se știe exact cine pe cine a părăsit și de ce. Căci cuvintele rostite nu au întotdeauna acoperire în adevăr. Elena spune că a fost o mare dansatoare, dar poate nu e decât mitomană. Alexa spune că a plecat de acasă, lăsându-și mama singură cu bunica schizofrenică, pentru că a vrut să fie singură, la rândul ei. Ilinca Manolache  dă o extraordinară probă de măiestrie actoricească interpretând acest personaj ambivalent, pe cât de agresiv și obraznic, pe atât de sensibil și vulnerabil. Așa cum mama ei n-a fost o mare balerină, nici ea nu este o mare violoncelistă, cum și-ar fi dorit. Și poate glumește – sau poate nu? – atunci când anunță că e însărcinată.

final

Oare, casa în care până și aerul e împăiat, va adăposti nașterea celei de-a patra generații condamnate la nefericire? Aceasta este întrebarea pe care am luat-o cu mine când am șters-o englezește din teatru, deși fusesem invitată – în scris! – la cocktailul de după premieră. Îmi ofer luxul de a nu vă dezvălui concluzia la care am ajuns. Mergeți să vedeți spectacolul și alegeți-vă concluzia personală.

Gabriela Hurezean

Fotografii de Andrei Runcanu

Leave a Reply

Basic HTML is allowed. Your email address will not be published.

Subscribe to this comment feed via RSS