”Dolor y gloria” – creația ca mântuire
E amuzantă osârdia unora în a se mai întreba dacă ”Dolor y gloria” este sau nu un film autobiografic. Chiar dacă nu știi nimic despre mărturisirea lui Almodovar, într-un interviu, ajunge să fi văzut trei – patru creații de-ale sale pentru a-ți da seama că toate filmele lui au un sâmbure autobiografic. Iar acest ”Dolor y gloria” este chiar un striptease sufletesc, în care, ajuns la o senectute aproximativă, regizorul își dezvăluie cele mai profunde ascunzișuri. Tema este una universal valabilă: te simți bătrân, bolnav, aproape mort, nu vrei decât să zaci în scorbura ta, nu te mai interesează nimic și, providențial, apare cineva/ceva care te înșfacă, te scoate la lumină și te întoarce la ceea ce erai în epoca ta de glorie.
Despre renașterea prin creație e vorba în cel mai recent film al lui Pedro Almodovar, iar demonstrația este întru totul răscolitoare. Nu m-au convins deloc rolurile de latin lover cântăcios/împușcăcios, la care Hollywood-ul l-a condamnat pe Antonio Banderas, în schimb, fiecare întâlnire a sa cu Almodovar (încă de la începuturile carierei) a fost o revelație. Și de data aceasta, Salvador al lui este măsura unui mare talent. Mă întreb dacă nu cumva acest personaj este chiar rolul vieții lui. Poate e o confirmare premiul pentru rol masculin care i-a fost acordat anul acesta, la Cannes. Mărturisește Almodovar: ”Îmi amintesc că, în timpul repetițiilor la Dolor y gloria, i-am spus lui Antonio: Dacă ți se pare că, în orice secvență, te ajută să mă imiți, fă-o! Antonio a spus nu, nu era necesar. Avea dreptate, personajul lui nu eram eu, însă el era deja înlăuntrul meu.”
Banderas găsește calea cea mai bună de a se identifica total cu Salvador (nume ironic, pentru că, de fapt, el este cel salvat/izbăvit). Ipohondru, dezamăgit, plictisit de viață, scufundat în propria suferință, devenită un fel de lichid amniotic – vezi începutul filmului – venerabilul regizor se trezește din letargie în același timp cu filmul său, ”Sabor”, care, recondiționat, va fi relansat cu surle și trâmbițe. Sigur că dezmeticirea se produce anevoie, cu spaime, crize și refuzuri, dar filmul renăscut atrage după sine un lanț de întâlniri faste care, târâș-grăpiș, îl vor repune pe linia de plutire. Salvador revine la viață cu atâta putere încât, atunci când i se oferă fericirea de-o clipă, îndrăznește să o refuze, știind că e de domeniul imposibilului. Al unui trecut care nu mai poate fi întors.
Cu ironie fină, Almodovar își rememorează viața și e de mare subtilitate fluiditatea cu care cadrele din prezent se insinuează în flashback-urile cu momente din copilărie. Astfel, apa din râul în care mama (Penelope Cruz, splendidă) spală rufe, devine apa din piscina în care înoată Salvador, din pianistul de cafenea decurge pianistul care acompaniază corul de băieți, la școala catolică etc. Îi vedem în roluri memorabile pe Leonardo Sbaraglia – Federico, marea iubire din tinerețe a lui Salvador, Asier Etxeandia – Alfredo, actorul fetiș al regizorului, care, însă, a jucat prost rolul principal din ”Sabor”, Nora Navas – Mercedes, asistenta și îngerul păzitor al lui Salvador, Asier Flores – Salvador copil, César Flores – Eduardo, frumosul zidar analfabet, care va deveni un artist celebru, Cecilia Roth – Zulema, diva care îl va ajuta să-și găsească drumul ș.a. O galerie întreagă de actori străluciți, în slujba unei idei cu valoare de axiomă: creația e viață. E totul.
Nu știu dacă ”Durere și glorie” e chiar cel mai bun film al lui Almodovar (poate că acela abia de-acum urmează), dar știu că e esențial să-l vedeți. Pe cuvânt!
Gabriela Hurezean