”Mandibule” nu e ”Dumb&Dumber”
Printre godzille, mortal kombat-uri, furioși și iuți, a scăpat pe ecrane și ceva diferit, o comedie franțuzească despre doi băieți care au găsit o muscă. Uriașă. Deci avem, pe lângă haz, și niscai suprarealism. Unii compară ”Mandibule” cu ”Tăntălăul și gogomanul”. Dar termenul de comparație nu e cel mai potrivit. Comédia fraților Farrelly e pe bază de poante groase și scălâmbăială. În ”Mandibulele” lui Quentin Dupieux (regie + scenariu) nu se strâmbă nimeni. Paradoxal, dintr-o situație întru totul nefirească, decurg o mulțime de situații cât se poate de firești.
Fidel sieși, Dupieux nu-și propune să facă un film de artă, o capodoperă, ci să scoată din banal, uzând de elementul suprareal, o poveste care ar fi putut să fie banală. Despre doi loseri clasici. Care îmi amintesc infinit mai mult de ”Bouvard et Pecuchet” (Flaubert) decât de neisprăviții farrellyeni. Așadar, avem doi juni care n-au nicio ocupație, prin urmare fac și ei ce pot pentru a câștiga niște bani de mâncare. Momentan, Manu (Grégoire Ludig) se angajează să transporte o geantă misterioasă. Așa, în stil mafiot. Cum n-are mijloc de locomoție motorizat, fură o mașină. Gata furată, judecând după sârmele de contact scoase la vedere. Cel care îl va ajuta în periculoasa întreprindere este bunul său prieten, Jean Gab (David Marsais). Numai că în portbagajul mașinii se află un călător clandestin: musca uriașă. Visător din fire, Jean Gab (nicio legătură cu Jean Gabin) e străbătut de o idee nebunească: să dreseze musca, pe care o și botează Dominique. De aici începe un fel de road movie amuzant, cu mici halte întru comiterea unor fapte pe cât de neprincipiale, pe atât de savuroase.
Hazul sporește în intensitate odată cu apariția personajului interpretat de Adèle Exarchopoulos, Agnès. Fata gătește senzațional dar, în urma unui accident la schi, a rămas cu niște sechele. Adică nu poate vorbi decât urlând. Mai e și turnătoare. Dar, una peste alta, e adorabilă.
Fără a-și trăda apetența pentru situații bizare, puse în pagină cu haz rafinat, Quentin Dupieux nu ratează ocazia de a plasa câteva mici înțepături la adresa gagurilor clișeistice din comedia americană. Cât despre fulminantul happy ending, nu pot să vă spun decât că mi-a lăsat pe față un zâmbet care m-a părăsit destul de târziu. Pe scurt, dacă preferați umorul rasat, acesta e filmul de care aveți nevoie. Dar nu cred că-l veți găsi în cineplexurile invadate de thrillere ușoare, de vară. Însă merită să-l căutați.
Gabriela Hurezean