”ARTA” celui mai rafinat umor
Îmi place să scriu despre spectacole la cât mai mult timp după ce le-am văzut. Timpul poate fi un filtru eficient pentru cernerea izbândei de rateu. Din tot spectacolul rămâne în memorie doar ceea ce e semnificativ. În sensul calității, dar și al defectului. Din ”Artă” îmi amintesc aproape totul. Mai întâi, textul admirabil, de un umor subtil, care declanșează ceva ce aș putea numi (ușor forțat), ilaritatea… culturală. Căci pe Yasmina Reza n-ai cum s-o înțelegi cu sinapse paralitice. Iar Teodora Câmpineanu, în calitate de regizor, are niște sinapse zglobii, înnodăcioase, numai bune să transfere pe scenă acest text de o savoare greu egalabilă. La suprafață, textul țintește – și nimerește din plin – snobismul, (ne-)înțelegerea artei moderne, viziunea artistică și iluzia optică, rostul și nevolniciile artei, festele pe care ni le joacă privirea, gândul, prejudecata. Dincolo de suprafață, e vorba despre prietenie. Despre viață. Despre trei oameni din care tabloul alb cu dungi albe scoate la suprafață cele mai bine ascunse dezamăgiri, frustrări, furii. Tristă temă, nu? Aici intervine umorul oacheș al Yasminei Reza. Arta ei inimitabilă de a vorbi despre lucruri grave printre hohote de râs (vezi și ”Jocul de-a măcelul”, dacă se mai reia pe undeva).
Avem trei prieteni. Serge e medic dermatolog. Aristocrat sensibil, cu o percepție fremătătoare a artei, ușor snob, păstrând cu grijă eleganța exprimării atunci când își apără criteriile de valoare. A dat o sumă aiuritoare pe tabloul alb. Nimicul străbătut de câteva dungi de nimic. Cel puțin asta e tot ce vede din tablou Marc, dezabuzat, supărat pe viață, exprimându-și frust părerile. Dar, în sinea lui, e la fel de sensibil ca Serge. Doar că privește lucrurile din alt unghi, considerând că tabloul e de căcat. Când al treilea prieten, Ivan, încearcă să-i explice (ceva ce nici el nu înțelege prea bine), afirmând că ”în spatele tabloului e un gând”, Marc conchide: ”Un gând în spatele căcatului”. Și mai înghite o pastilă din cutiuța cu doctorii homeopate.
Ivan e prietenul împăciuitor (după Marc: moale și pupincurist). Viața lui e, în acest moment, o adevărată încurcătură de mațe. Iar patimile lui, narate cu glas plângăcios, declanșează râs homeric în public. Ca să nu căpieze de tot, a recurs la terapie. Unul din momentele sclipitoare ale spectacolului este acela în care omulețul necăjit citește bilețelul pe care a notat ce i-a spus psihanalistul Finkelson: ”Dacă eu sunt eu fiindcă eu sunt eu, iar tu ești tu fiindcă tu ești tu, atunci eu sunt eu și tu ești tu. Dacă, dimpotrivă, eu sunt eu fiindcă tu ești tu și tu ești tu fiindcă eu sunt eu, atunci eu nu sunt eu și tu nu ești tu”. Și, din nou, geniul Yasminei Reza: ceea ce, privit din avion, pare o poantă irezistibilă, privit mai îndeaproape, cu mintea trează, se revelează ca fiind un adevăr incontestabil. O axiomă.
Prestațiile celor trei protagoniști se situează la nivelul excelenței. Serge, în interpretarea lui Axel Moustache este atât de sincer, de convingător, încât, după ce l-am auzit spunând ”Citește-l pe Seneca”, de îndată ce m-am întors acasă, am răscolit biblioteca după ”Scrisori către Lucilius”. Răzvan Ilie (Marc) răsfiră o graniță atât de fină între duritatea și fragilitatea personajului încât, cu puțină atenție, le poți vedea/simți pe amândouă, în același timp. Pe Ionuț Iftimiciuc l-am mai văzut în multe roluri, de fiecare dată împlinite exemplar, dar cu acest Ivan distrus, dar plin de solicitudine și înțelegere pentru scrântelile prietenilor, reușește să atingă un vârf foarte greu accesibil al artei actoricești. Îmbrăcând caracterul lui Ivan, Iftimiciuc parcurge în modul cel mai firesc drumul dintre râs și plâns, dintre înțeles și neînțeles, dintre adevăr și minciună, dintre fericire și nefericire, dintre a trăi și a te preface că trăiești.
Ca de fiecare dată, Teodora Câmpineanu a știut să-și aleagă distribuția cea mai potrivită, pe care a orchestrat-o armonios și cu umor oarecum geamăn cu al Yasminei Reza. Tot ea a ales muzica, astfel încât aceasta să nu acopere (cum am mai văzut în spectacolele altora), ci să puncteze discret exact ceea ce e de punctat. Îi aparține și concepția decorului, de un minimalism ingenios: câteva scaune care, prin geometria amplasamentului, delimitează schimbările de spațiu și timp. Una peste alta, ”Artă” este o izbândă reală ca spectacol. Acum se joacă la Teatrul Național din București, dar nu e exclus să aveți norocul să-l puteți vedea și în alte spații, din alte orașe. Nu pregetați să-l vânați, va fi o bucurie rară!
Gabriela Hurezean
Fotografii de Mihai Bădoi și Adrian Luican
One Response to “”ARTA” celui mai rafinat umor”
[...] ”ARTA” celui mai rafinat umor | Revistă de înnodat sinapse (muzesiarme.ro) [...]