Premieră la Teatrul ”Nottara” – Ivona, reflexia necruțătoare
Nu știu exact la ce s-a gândit Vladimir Turturică atunci când a creat decorul pentru ”Ivona, Principesa Burgundiei”. Un bazin din care s-a scos apa? O groapă cu lei? Un sit arheologic, din care ies la iveală fantomele unor personaje mai mult sau mai puțin odioase? Josul cel mai de jos în care se poate prăbuși un homuncul? În orice caz, m-am simțit ca și cum aș fi stat pe marginea piscinei golite, contemplând zbateri, revelații, accese de nebunie, culpabilități, ferocități, oameni care se îneacă, deși nu e apă în bazin. Și, ciudat, deși piscina era uscată, tot am simțit atingându-mă niște picături. De noroi, de sânge, de lacrimă. Cei care au regizat spectacolul, Andreea și Andrei Grosu, își asumă fără rezerve esența dramaturgiei lui Witold Gombrowicz: ascuțimea de scalpel cu care sunt explorate racilele ființei umane.
La urma urmei, cine e Ivona?
O curcă plouată, molâie și lălâie? O murătură care a căzut din copacul urâțeniei și a dat cu fața de fiecare cracă, până jos? Așa o descriu principele Filip și amicul lui, Chiril, concluzia fiind cea obișnuită: ”Hai să ne batem joc de ea!” Dar Ivona este o fată nici urâtă, nici frumoasă, care nu vorbește. Doar privește. Fabuloasă Florina Gleznea ca expresie a tăcerii, a privirii, a nemișcării. A catalepsiei care devine oglindă. Pentru că toți cei din jur își văd reflectate în tăcerea ei secretele cele mai ascunse și mai rușinoase.
Ivona privește și tace. Și ceilalți se întreabă: Oare, ce știe, cât știe, de unde știe? Nu știm dacă Ivona e autoclaustrată în realitatea ei și nu vrea să știe nimic despre realitatea noastră, sau știe prea multe despre realitatea noastră, îi e insuportabil de silă și de aceea nu mai vrea să iasă din autorecluziune. Ivona rostește numele cercului. Cercul în care ne învârtim până la punctul mort, apoi urmează altă buclă, până la alt punct mort și, iar, altă buclă, în cercuri tot mai mici, din punct mort în punct mort, până la aneantizare. Poate exista o breșă în acest perpetuum mobile al cercurilor vicioase? Ar putea apărea o luminiță în sufletul ermetic închis al Ivonei? S-ar putea înfiripa iubirea pentru Filip, prințul înalt, subțire, frumos, cu ochi de topaz? În ciuda faptului că acesta o batjocorește compulsiv? E o întreagă magie în privirile Florinei Gleznea. În ochii care vorbesc fără oprire, chiar dacă trupul și chipul rămân imobile. Am știut că e o mare actriță de când am văzut-o prima oară în ”La țigănci” (Unteatru).
Prințul, râma și bețișorul
Șerban Gomoi alcătuiește fără greș un Principe Filip dual, haotic, prizonier al propriilor derute și rătăciri mundane. Deși se poate bălăci fără opreliști în nurii frumoaselor de la curte, o vrea de nevastă pe Ivona. Din frondă? Din excentricitate sau capriciu? Din curiozitate? Din mila ce zace într-un străfund de suflet? Sau, poate, o vrea pentru că e altfel decât lungul cortegiu de femei pe care le-a avut, lucru care îl intrigă, îl excită și îl sperie deopotrivă? ”E un monstru care trebuie cucerit, un obstacol care trebuie trecut” – spune Filip, dar tot el o aseamănă cu ”o râmă pe care o răsucești cu un bețișor, s-o vezi mai bine.”
Într-un moment de slăbiciune, pare să capituleze: ”Dacă ea mă iubește, sunt în ființa ei, nu pot să-mi bat joc.” Desigur, momentul de slăbiciune se epuizează sub efectul sex appeal-ului pe care Iza (Raluca Gheorghiu Culda, joc corect, dar fără strălucire) îl are din belșug, iar Ivona – deloc. Șerban Gomoi desenează în linii sigure portretul acestui personaj ambivalent, scelerat, dar nu în întregime, iubind, dar numai în treacăt, dorindu-și fără să știe ce-și dorește. E magistral felul în care vorbește cu tăcerea și nemișcarea Ivonei, virtuozitatea cu care schimbă tonalitatea de la un moment la altul. Chiril, prietenul și complicele lui Filip, este, în interpretarea lui Adrian Nicolae, exact ceea ce trebuie să fie: un golănaș pus pe rele, nu prea deștept (de aceea tot ce nu înțelege este batjocorit), agil ca o maimuță, gălăgios, impertinent.
Regele și Regina
În interpretarea lui Ion Grosu, Regele are prestanța unu șef de scară, la bloc. Fără îndoială, ar mai fi de pus ceva substanță pe scheletul acestui personaj, altfel, destul de ofertant ca partitură. El însuși se definește ”un rege al violurilor și al gemetelor de durere”. Tăcerea Ivonei e o răsfrângere misterioasă, în care își vede propriile păcate, multe și grele. Din nefericire, confruntarea Regelui cu propria conștiință astfel zgândărită nu-și prea găsește expresia în acțiune scenică.
Regina – Isabela Neamțu, asumându-și personajul cu evident succes – are și ea secrete rușinoase. Scrie ”poezii neroade”. Ea însăși știe că sunt proaste, că înșiră rime caraghioase (mălin, călin, mă-nclin), drept pentru care își ține producția poetică ascunsă sub saltea. O îngrozește gândul că ar putea să descopere cineva versificațiile ei care conțin ”prea multă sensibilitate, prea mult lirism, prea mult din eul meu.” Umbra Regelui și a Reginei, Șambelanul întrupat de Dan Bordeianu, este prototipul lingușitorului care găsește o explicație ”rezonabilă” pentru orice insanitate.
În rolurile celor două mătuși ale Ivonei, Crenguța Hariton și Mihaela Subțirică aduc un binevenit plus de culoare. Deși n-au prea multe replici de rostit, sunt prezențe pregnante chiar și când stau într-un colț de scenă, precum un mic grup statuar. Asta înseamnă să fii un actor adevărat: să știi să fii acolo, să participi, chiar dacă nu ai ceva concret de făcut. Atitudinea ta, chiar când stai nemișcat, vibrația pe care o transmiți sunt, și ele, bune puncte de sprijin pentru acțiunea partenerilor de scenă.
Una dintre subtilitățile dramaturgiei lui Witold Gombrowicz constă în faptul că nimic nu e ce pare a fi. Totul e suprafață înșelătoare. Cum este, de pildă, Inocențiu (interpretat destul de monocord de Vlad Bălan), iubitul Ivonei, un cavaler fără pată și reproș, dar care, până la urmă, se dovedește a fi un pic diferit de ceea ce părea: ”Când am spus c-o iubesc, de fapt n-am spus c-o iubesc. E în lipsă de ceva mai bun. Mă place la fel de puțin cât o plac și eu.”
Prin spectacolul montat pe scena Teatrului Nottara, Andreea și Andrei Grosu oferă o subtilă recitire a piesei lui Gombrowicz, lăsându-ne pe noi, spectatorii, să hotărâm cât e absurd, cât e metafizică și cât e viață reală, contemporană, în toată povestea asta cu Ivona, principesa care tace dar vor toți s-o omoare.
Gabriela Hurezean
Fotografii de Andrei Gîndac